DESPRE IUBIRE
- interviu -
Vorbind despre chintesenta virtutilor care este iubirea, arătati-ne cum
lucrează ea în societate si, mai cu seamă, cum putem ajunge la o adevărată
iubire.
Iubirea determină alte iubiri. Dumnezeu porunceste iubi-rea,
Dumnezeu spune că iubirea este porunca cea mai înaltă, deci ne angajează în
iubire. Dacă Domnul Hristos a spus: „Întru aceasta vor cunoaste toti că sunteti
ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii fată de altii" (Ioan 13, 35)
sau „Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi să vă iubiti unul pe altul" (Ioan
13, 34), înseamnă că Domnul Hristos contează pe iubire la Judecata de Apoi.
Vom fi întrebati atunci despre faptele iubirii pe care le-am făcut sau pe care
nu le-am făcut. Fiecare dintre noi lucrează cu capacitatea lui, cu puterea
iubitoare pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu iubirea la care a ajuns.
Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru
pe care omul îl poate întrebuinta în bine sau în rău, pentru că „ce faci te si
face", iar Sfântul Marcu Ascetul zice că „Dacă nu faci binele pe care îl
stii n-are rost să cunosti alt bine" ca să-l faci pe acela.
Fiecare lucrăm cu capacitatea noastră si trebuie să veghem
asupra iubirii, pentru ca iubirea să fie cum o vrea Dumnezeu, după poruncă, si
să determine alte iubiri din partea celor care răspund iubirii noastre. Există
o emulatie în iubire, există o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat
pe Sfântul Apostol Petru: „Mă iubesti tu mai mult decât acestia?" (Ioan
21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulatie în iubire, să iubim cât
putem noi mai mult, ca să-i putem ajuta mai mult pe oameni.
Noi credem că societatea se îmbunătăteste prin îmbunătătirea
oamenilor, iar dacă ne angajăm cu o iubire adevă-rată, atunci înmultim iubirea
noastră si determinăm si înmultim iubirea altora. Este un fel de lucrare care
se întrepătrunde. Cei care sunt apropiati, se simt bine unii cu altii, simt
datoria de a se angaja spre binele altora. Individul primeste de la societate
sugestii în legătură cu tot ceea ce este frumos, nu numai cu iubirea, iar în
măsura în care omul primeste sugestiile societătii, se modelează prin acestea,
ca si prin Evanghelie, care tine de societatea crestină. În măsura în
care omul progresează în iubire, îi determină si pe altii să se angajeze la
aceeasi lucrare, formând astfel un suvoi de iubire. Aceasta depinde de
măsura în care oamenii sunt preocupati de lucruri de felul acesta, pentru că
dacă nu esti preocupat, iubirea rămâne o calitate si atâta tot.
Apoi, în ce priveste legătura între crestini si societatea
necrestină, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, are
cuvântul: „Nu vă potriviti cu acest veac, ci să vă schimbati prin înnoirea
mintii" (Romani 12, 2). Domnul Hristos, vorbind despre învătătura
crestină, o aseamănă cu aluatul de dospire care schimbă structura frământăturii
în care se pune. Ni se recomandă o preocupare cât mai atentă si cât mai
stăruitoare de îmbunătătire a fiecăruia dintre noi.
În ceea ce priveste viata călugărească într-o societate
crestină: monahismul este o societate a Bisericii, o asociatie de oameni care
sunt preocupati mai mult de viata spirituală, care au niste conditii speciale
pentru o viată de cercetare de sine, o viată de îmbunătătire, o viată de
urmărire a perfectiunii crestine. De aceea monahii sunt, sau ar trebui să fie,
modele pentru credin-ciosii nemonahi care sunt si ei binecuvântati de Dumnezeu.
Viata comună este viata de familie, pe care Biserica o
binecuvintează si pe care oamenii o trăiesc la măsurile lor si prin care se
realizează continuitatea neamului omenesc, deci si posibilitatea de a exista
călugării. Călugării nu există de la sine, ci există prin familiile din care
pornesc. Odată ajunsi în con-ditiile pe care le au călugării si realizând
lucruri care tin de o viată sfântă, de o viată în care iubirea îsi manifestă
prezenta, călugării sunt un fel de ferment, un fel de aluat de dospire în
raport cu societatea crestină si poate si în raport cu societatea necrestină,
pentru că oamenii, de obicei, se interesează si de o viată care este diferită
de viata lor.
În ziua când am depus voturile monahale (împreună cu încă doi
candidati), mitropolitul de atunci a zis: „Voi, astăzi, ati propovăduit mai
mult decât oricând în viata voastră de până acum si ati dovedit lumii,
credinciosilor care au fost de fată, că există si un alt mod de vietuire decât
viata comună, a celor multi".
Pentru a rămâne în sfera iubirii, as vrea să facem referire
putin la Emil Cioran care, într-una din lucrările lui, spune cam asa: „Între
iubirea lui Hristos si iubirea comună (cum o defineati dumneavoastră), nu
există diferente". În„Lacrimi si sfinti", Emil Cioran vorbeste cam
asa, eronat, evident: „Câti vor fi fost gelosi pe Iisus Hristos pe care sotiile
lor Îl vor fi iubind sau câte sotii la rândul lor..." s.a.m.d.
V-as ruga să evidentiati diferentele dintre iubirea fată de
celălalt (între soti, între prieteni) si iubirea lui Dumnezeu, care este „un
izvor care vuieste", si să anulati diferentele.
În ceea ce priveste esenta iubirii, iubirea este aceeasi.
Crestinismul nu a creat iubirea. Crestinismul a accentuat iubirea, a pus-o în
valoare, a scos-o în evidentă. Crestinismul are rostul de a salva iubirea, de a
o directiona, de a face din iubirea păti-masă – iubire virtuoasă, iubire
adevărată.
Domnul Hristos a spus: „Cel ce iubeste pe tată ori pe mamă mai
mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu sau pe fiică
mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi
urmează Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37-38).
Deci Domnul Hristos a avut în vedere posibilitatea de a se
schimba calitatea iubirii, de a fi directionată spre negativ iubirea, de aceea
spune că „cel ce iubeste pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine", în întelesul că cel care nu tine seama se iubirea lui
Hristos, renuntă la Hristos pentru a face ceea ce îsi doresc părintii lui. „Cel
ce iubeste pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine".
Aceasta nu desfiintează iubirea fată de copii, ci o accentuează si o mentine
într-o sferă deosebită ce nu poate niciodată să fie nimicită, umbrită sau
înlăturată nici măcar partial, pentru că Domnul Hristos mentine iubirea.
Eu am spus undeva că mi-am programat toate prieteniile pentru
vesnicie. De ce? Pentru că, mai înainte de toate, n-are rost să renunt la ceva
pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizează prin Hristos, rămân în
vesnicie.
Deci esenta iubirii e aceeasi si la crestini si la necrestini, dar
diferentele sunt acestea, că o iubire care este după poruncă si care nu face
răul, este o iubire statornică prin faptul că te mentine în legătură cu Domnul
Hristos. Întâi e Hristos si apoi sunt ceilalti oameni!
Pentru a evidentia limitele dintre iubire si falsa iubire, ar
trebui să vorbim despre bucurie sau, mai exact, despre iubirea care zideste,
aducătoare de bucurie si lumină.
Între învătăturile Domnului nostru Iisus Hristos este si una
care dă probleme multora, care este mai putin dorită de oameni dar care îsi are
importanta si rostul ei. Este vorba despre iubirea fată de dusmani.
Întelegem cu totii iubirea fată de prieteni, fată de părinti, fată de copii,
întelegem cu totii că ni se cere iubire fată de oamenii care nu ne fac nici un
rău. Dorim cu totii să se înmultească iubirea, am vrea să fie cât mai multă
iubire în lumea aceasta, chiar dacă nu contribuim noi destul să se înmultească
iubirea, chiar dacă nu întrebuintăm întreaga noastră capacitate de iubire
firească.
Toate acestea le întelegem direct si fără un efort oarecare,
însă când ni se spune „Iubiti pe vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă
blestemă, faceti bine celor ce vă urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă vatămă
sau vă prigonesc" (Matei 5, 44), parcă stăm la îndoială! Chiar dacă
stim că au fost oameni care au împlinit lucrurile acestea, de exemplu, Sfântul
Arhidiacon Stefan, care s-a rugat pentru cei care îl ucideau cu pietre zicând:
„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (Fapte 7, 60).
Ne pare bine că Domnul Hristos a zis: „Părinte, iartă-le lor, că
nu stiu ce fac" (Luca 23, 34), cuvânt pe care l-a rostit fiind
răstignit pe Cruce, referindu-se la răstignitorii Săi; totusi, când ni se spune
nouă să facem asa, parcă avem ezitări. Domnul Hristos vine cu o argumentare si
zice: „Ca să fiti fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară
soarele peste cei răi si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si
peste cei nedrepti" (Matei 5, 45). Si în continuare: „Dacă iubiti
numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi
lucru?" (Matei 5, 46). Dacă faceti bine numai celor ce vă fac bine,
ce răsplată puteti avea, că doar si vamesii (categorie dispretuită pe vremea
aceea) fac acelasi lucru. „Fiti, dar, voi desăvârsiti precum Tatăl vostru Cel
ceresc desăvârsit este" (Matei 5, 48). Domnul Hristos spune
cuvintele acestea pentru a ne arăta că numai asa putem să fim fii ai Tatălui
nostru Celui din ceruri, care nu-si măsoară iubirea cu starea pe care o au
oamenii spre care Îsi îndreaptă iubirea.
Eu cred, însă, că atunci când Domnul Hristos a spus cuvântul
„Iubiti pe vrăjmasii vostri", s-a gândit si la faptul că iubirea este
fericire. Nimeni nu este mai fericit decât acela care iubeste si se simte
iubit. În orice caz, iubirea este aducătoare de multumire, aducătoare de
fericire.
Când iubesti pe cineva, intri în sfera bucuriei, esti
satisfă-cut de însusi faptul că iubesti. Pentru că Domnul Hristos stia si stie
lucrul acesta, a rânduit si iubirea fată de dusmani. Nu numai în întelesul că
dacă nu iubesti pe dusmani te păgubesti sau în întelesul că dacă îi iubesti nu
răsplătesti răul cu rău, ci mai cu seamă în întelesul că, iubind pe dusmani, ai
încă un prilej să te simti iubit, iubirea fiind aducătoare de fericire,
aducătoare de bucurie.
În toată Evanghelia întâlnim gândul că Domnul Hristos ce-re
oamenilor bucuria: „Bucurati-vă si vă veseliti că plata voastră multă este în
ceruri" (Matei 5, 12); „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să
fie în voi si ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15,11);
„Iarăsi vă voi vedea si se va bucura inima voastră si bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi" (Ioan 16, 22). Mântuitorul a prezentat
Împărătia lui Dumnezeu ca pe un prilej de ospăt, ca pe un prilej de bucurie:
„Multi vor veni si vor sta la masă în Împărătia lui Dumnezeu cu Avraam, cu
Isaac si cu Iacov"; "Bine, slugă bună si credincioasă, peste putine
ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului
tău" (Matei 25, 23). Oamenii s-au bucurat de Domnul Hristos, de
prezenta Lui, de atingerea de El. L-au auzit vorbin-du-le, îndemnându-i spre
bucurie. Multimea uimită si bucuroasă a alergat să I se închine când Domnul
Hristos a coborât din Muntele Schimbării la Fată (cf. Marcu 9, 15).
Sfintii Apostoli au insistat si ei în învătăturile lor si în
scrierile lor pentru bucurie. Sfântul Apostol Pavel zice: „Bucurati-vă întru
bucuria nădejdii", cuvânt scris în Epistola către Romani, sau
„Bucurati-vă pururea întru Domnul. Si iarăsi zic: Bucurati-vă" (Filipeni
4, 4).
Toate acestea sunt îndemnuri la bucurie pentru că Dumnezeu vrea
ca toti oamenii să intre în suvoiul de bucurie, iar iubirea este un temei de
bucurie. Cu cât iubesti mai mult si pe mai multi, cu atât esti mai mult în
sfera bucuriei. Asa că nu se poate desprinde iubirea de bucurie, nici bucuria
de iubire. Se conditionează una pe alta, se sustin. Bucuria sustine iubirea,
iubirea sustine bucuria si acestea două îl caracterizează pe crestinul cel bun,
care se modelează după voia lui Dumnezeu.
O temă de permanentă actualitate este iubirea în rândul
tinerilor. Aveti si o carte care s-a ocupat cu acest subiect. Această iubire în
rândul tinerilor este uneori denaturată, de multe ori este întinată,
ajungându-se chiar la curvie. Care este sfatul Preacuviosiei voastre?
Mai întâi de toate as vrea să spun că pe când eram copil si
auzeam vorbindu-se de iubire aveam impresia că este un lucru interzis. Nu-mi
aduc aminte ce gândeam în legătură cu porunca de a iubi, dar când se vorbea
despre tineri – că se iubesc, aveam impresia că este un lucru care nu trebuie
să se facă. Nu-mi aduc aminte la ce mă gândeam anume sau până unde mă gândeam
că duce iubirea, dar tin minte foarte bine că aveam impresia că iubirea este un
lucru interzis, mai ales între tineri de sex opus.
În realitate nu este asa, pentru că iubirea este o virtute, este
un dar de la Dumnezeu, este ceea ce ne aseamănă cu Dumnezeu. Dacă stim cum să
ne rânduim iubirea la tinerete si la bătrânete, iubirea rămâne o realitate
salvatoare, o realitate mântuitoare.
Însă, pentru că toate ale omului sunt la nivelul omului si
pentru că în iubirea curată pot să intre si lucruri neconforme cu curătia, cu
iubirea superioară, trebuie să avem în vedere niste lucruri. Mai întâi de
toate, s-a ajuns la o întelegere gresită a prieteniei. Odată eram în fata unei
fete care se numea Monica, si i-am zis:
În realitate, asa călugăr cum sunt, pot avea prietene cât de
multe, dacă prietenia este înteleasă cum trebuie înteleasă, fără implicatii de
altă natură, care astăzi sunt gândite în legătură cu prietenia.
Prietenia este un
lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ.
De ce n-am putea (cum zice Sfântul Apostol Pavel) avea o soră cum au ceilalti
apostoli, de ce n-as putea avea si eu o prietenă cum a avut sfântul Ioan Gură
de Aur? La măsurile acelea, putem avea toti prietene, cât de multe! Când este
vorba de implicatii care nu tin de prietenie, acelea nu tin nici de iubire!
Iubirea îi apropie
pe oameni, dar nu-i angajează la lucruri care nu tin de prietenie, care pot
aduce complicatii (si de cele mai multe ori aduc complicatii). Sunt putini
prieteni care îsi con-tinuă prietenia în căsătorie. Sunt atâtia oameni care
spun, si mai ales eu am posibilitatea să aud spunând: „am avut un prieten si
m-am certat cu el". Nu se poate! Cum să te certi cu un prieten? Ori ai
prieten si nu te certi niciodată, ori zici că ai prieten si te-ai certat cu el,
dar asta înseamnă că nu ai avut un prieten.
În ceea ce priveste
iubirea între tineri, eu zic că trebuie tinută la măsurile iubirii dintre frate
si soră. De obicei când ne gândim la o iubire curată, la o iubire salvată, ne
gândim la iubirea dintre frati care se respectă ca fratii si se iubesc ca
fratii. Când este vorba de o iubire care scade, care oferă ce nu trebuie să
ofere, sigur că lucrurile se complică! Iubirea scade, se întinează si nu mai
duce la ceea ce întelegem noi a fi bucurie, ci duce la niste lucruri care nu
tin de prietenie, ci tin de căsătorie. Sunt lucruri care în căsătorie merg
bine, dar în prietenie nu trebuie admise!
Totusi, sfatul final
în vederea realizării acestor lucruri, care ar fi, vizându-L si pe Dumnezeu?
Dacă tii seama de
Dumnezeu, stii ce ai de făcut. Oamenii care fac altceva decât vrea Dumnezeu, de
obicei nu tin seama de Dumnezeu! Pentru cei mai multi oameni, chiar dintre cei
care se consideră credinciosi, Dumnezeu este mai mult o idee decât o realitate,
mai mult o probabilitate decât ceva sigur. Ei nu se raportează la Dumnezeu.
Atunci când te
raportezi la Dumnezeu, te întrebi: Ce-mi porunceste Dumnezeu, în cazul acesta?
„Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce asteaptă Dumnezeu de la mine?" Dacă tii
seama de Dumnezeu, lucrurile merg bine de la sine. Nu a zis Domnul Hristos:
„Cel ce iubeste pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine; cel iubeste pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de
Mine"? Tocmai asta a vrut să scoată în evidentă, că în măsura în care tii
seama de Dumnezeu, lucrurile decurg de la sine cum trebuie, iar când nu tii
seama de Dumnezeu, atunci admiti lucruri pe care nu le binecuvintează Dumnezeu.
Părintii care-i lasă
pe copiii lor în nerânduială, în nelegiuire, pentru că „sunt copiii lor"
si... „lasă să se distreze"... „c-asa-i bine"... „c-asa-i
modern"..., aceia nu mai tin seama de Dumnezeu! Copiii care-si necăjesc
părintii făcând lucruri pe care părintii nu le vor, nu-si mai iubesc părintii,
ci-si iubesc patimile si lucrurile la care n-ar avea dreptul până nu sunt în
rânduială cu viata, cu căsătoria. În cazul acesta, bineînteles că Dumnezeu este
absent din gândurile lor, din simtămintele lor, si atunci lucrurile merg în
afară de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate binecuvânta o astfel de viată.
Când se tine seama
de Dumnezeu, totul merge în legătură cu Dumnezeu si în legătură cu porunca lui
Dumnezeu, iar viata nu suferă scăderi. În cazurile acestea, cu implicatii care
nu tin de prietenie, de cele mai multe ori, oamenii nu-si lucrează binele
vesnic, ci un bine părut, un bine pe care îl admit ei pentru o vreme, apoi hai
să ne certăm că n-am mai fost prieteni! Nu se poate! Când este vorba de
Dumnezeu, lucrurile merg bine si bucuria este sigură, până la sfârsitul vietii.
O iubire care are scăderi si umbre poate fi ducătoare la un fel de multumire
vremelnică, după care aduce nemultumiri.
O iubire
desacralizată poate fi recuperată?Dacă da, cum?
O iubire
desacralizată poate fi recuperată numai în măsura în care cineva o recunoaste a
fi desacralizată. Dacă o socoteste normală, „că asa face toată lumea"
s.a.m.d, nu poate fi recu-perată. Se târăste la nivelul omului care se angajează
la acea iubire desacralizată, pentru că toate ale omului sunt la măsurile la
care se găseste omul.
Cred că o iubire
desacralizată poate fi si ea salvată asa cum poate fi salvat orice în viata
omului, dar în măsura în care omul recunoaste negativul din iubirea lui si se
sileste, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-si reabiliteze iubirea. Deci întâi este
gândul că nu face bine când are o iubire pe care nu o vrea Dumnezeu asa.
Sunt necesare
raportarea la porunca lui Dumnezeu, constiinta că nu-i bine, dorinta de bine si
rugăciunea către Dumnezeu. Mântuirea nu ne-o dăm noi, ci ne-o dă Dumnezeu.
Iubirea n-o schimbăm noi cu puterile noastre, ci o schimbă Dumnezeu în noi, în
măsura în care dorim să fim schimbati de Dumnezeu de la rău la bine.
Părinte Teofil, dati-ne un cuvânt de folos.
Să salvăm si să
înmultim iubirea!