Viata este suferinta. Filosofia orientala.

Viata omului pe pamînt este însotita în cea mai mare parte a ei de greutati, probleme, suferinte. Anume experienta de viata a confirmat ceea ce spune si Biblia - omul în sudoarea fruntii îsi va cîstiga existenta ( „În sudoarea fetei tale îti vei mînca pîinea ta, pîna te vei întoarce în pamîntul din care esti luat; caci pamînt esti si în pamînt te vei întoarce”.  Facere 3,19 )”.

Pentru a scapa de povara aceasta oamenii au inventat diferite modalitati de a uita aceasta existenta tragica. Preocuparile acestea au un spectru foarte larg cuprinzînd activitati care sînt folositoare comunitatii (studiu, cercetarea stiintifica, diferite hobby-uri etc), altele îndreptate împotriva omului si a comunitatii (droguri, alcoolism, desfrîul etc.). Chiar si viata spirituala a constituit un refugiu pentru om. Din acest motiv preocuparile de spiritism, de ocultism, de magie etc. au însotit existenta lui.

Bineînteles, viata îi ofera omului si anumite bucurii care îl ajuta sa depaseasca aceste probleme existentiale. Astfel familia, comunitatea, munca, distractiile colective (spectacole, concerte etc.) îi ofereau omului posibilitatea de împlinire sufleteasca, de usurare, de eliberare (catharsis).

Fara sa exageram, putem spune ca viata omului este în primul rînd obligatii, griji, nevointa etc., din acest motiv fiecare dintre oameni îsi doreste sa fie fericit, sa scape de aceste probleme care de multe ori sînt si folositoare pentru noi.

Din cele mai vechi timpuri moartea însemna eliberarea sufletului de povara trupului, însemna eliberarea de greutatile vietii, trecerea într-o lume mai buna. Din aceste motive multi nu pot întelege de ce trebuie sa creada într-un Dumnezeu care, de fapt, nu I-a facut nici un bine lui Lazar prin faptul ca l-a adus din nou în aceasta lume unde domina suferinta. Un om credincios si bun ca Lazar nu putea sa se afle în chinuri în viata de dupa moarte, iar învierea lui poate fi privita ca o pedeapsa pentru el. Acest lucru este confirmat si de cei care au avut moarte clinica si care marturisesc ca n-au avut nici o placere sa se întoarca înapoi în trup.

Pentru a întelege învierea lui Lazar este foarte important sa încercam o interpretare realista a capitolului XI din Evanghelia dupa Ioan.

Pericopa evanghelica ne spune ca Iisus Hristos, împreuna cu ucenicii, plecase din Iudeea deoarece iudeii aveau de gînd sa-l ucida. Nu dupa mult timp, dupa plecarea lor, s-a îmbolnavit Lazar care era iubit de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Surorile lui Lazar, Marta si Maria, au trimis cuvîn Mîntuitorului ca sa vina sa-l vindece. Cînd a aflat Mîntuitorul despre boala lui Lazar a zis: “Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu sa Se slaveasca”. Iisus Hristos stia despre cele ce trebuiau sa se întîmple si nu era indiferent la cele ce se petreceau, pentru ca Evanghelia spune în continuare: “Cînd a auzit, deci, ca este bolnav, atunci a ramas doua zile în locul în care era”. Evanghelia nu precizeaza nimic mai mult, dar putem fi siguri ca Mîntuitorul S-a rugat mult pentru Lazar, a discutat cu Dumnezeu Tatal despre moartea si învierea lui etc. Dupa acele doua zile Mîntuitorul le-a spus ucenicilor sa se întoarca din nou în Iudeea. Dar care a fost reactia lor? Uite ce raspund ucenicii: “Învatatorule, acum cautau iudeii sa Te ucida cu pietre, si iarasi te duci acolo?” Adica, ce putem sa-i facem lui Lazar în situatia cînd pe noi ne ameninta moartea daca ne întoarcem la el. Mai bine sa moara Lazar decît noi toti sau Mîntuitorul.

Mîntuitorul îi mustra pe ucenici ca nu au credinta si încredere în puterea lui Dumnezeu, ca nu-L înteleg pe El, ca nu pot accepta ca El este, cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu, ca este om dar si Dumnezeu, chiar daca multi dintre ei marturisesc acest lucru. Pentru a-i convinge, Mîntuitorul le spune ca Lazar a adormit si ca merge sa-l trezeasca, dar ei nici aceasta n-au înteles-o, iar Mîntuitorul este nevoit sa le-o spuna pe sleau ca Lazar a murit. Apoi, Dumnezeu adaoga ca se bucura pentru ucenici ca vor avea posibilitatea sa se încredinteze de acest fapt chiar daca nu erau acolo. Este foarte important sa accentuam faptul ca Mîntuitorul nu spune ca se bucura pentru Lazar ca va învia. Dumnezeu stia ca pentru Lazar este mai bine acolo unde este acum, dar pentru a-i convinge pe oameni, pentru a satisface capriciile omenesti, este nevoit s-o faca si pe aceasta, adica sa-l învie pe Lazar.

Care este reactia ucenicilor? Uitativa ce le spune Toma celorlalti: “Sa mergem si noi si sa murim cu El”. Acest raspuns seamana cu un regret pentru o fapta lipsita de logica, pentru un act necugetat, lipsit de importanta. Ne punem viata în pericol fara nici un rost, cam asa ar suna reprosul lui Toma, iar Mîntuitorul le spune ucenicelor ca El se bucura pentru ei, deoarece se vor încredinta ei însisi de cele spuse de Iisus Hristos si se vor convinge de puterea Lui dumnezeiasca (a cîta oara!). Vedem ca Mîntuitorul nu-I critica, ci se bucura de aceasta posibilitate de a-I determina sa fie credinciosi, chiar si prin învierea lui Lazar care nu va fi atît de mult dorita de El. Dar surprizele nu se opresc aici. Marta, sora lui Lazar, îi reproseaza Mîntuitorului ca Lazar nu ar fi murit daca El era acolo, adica Îl învinuieste de moartea fratelui ei. Ba mai mult, ea spune un lucru total necugetat : “Dar si acum stiu ca orice vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îti va da”. Aceasta replica pune la îndoiala dumnezeirea lui Iisus Hristos, adica, eu stiu ca ai putere de la Dumnezeu sa faci minuni, dar de înviat nu poti sa-l înviezi ca doar nu esti chiar Dumnezeu.

Mîntuitorul încearca foarte finut sa-I readuca mintile la loc Martei spunîndu-I ca fratele ei va învia. Marta însa încrezuta îi raspunde ca stie si ea de învierea de apoi, nu-I cazul ca Mîntuitorul s-o învete caci n-a uitat lectia, dar nu acum.

Mîntuitorul mai face o încercare uluitoare, face o dezvaluire foarte directa despre Sine spunînd ca: “Eu sînt învierea si viata; cel ce crede în mine chiar de va muri va trai”. Însa încrederea si încapatînarea Martei nu poate fi razbita. Raspunsul ei suna ca o dezamagire în puterea Mîntuitorului: “Da, Doamne. Eu am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”, iar apoi Îl lasa pe Mîntuitorul (în trecut) pleacînd în graba.

Bineînteles, Mîntuitorul S-a întristat de aceasta necredinta ascunsa a ucenicilor care nu putea fi înduplecata în fiinta lor. Aceasta stare este scoasa în evidenta de Evanghelie abia dupa ce vine si Maria, care era mai “înteleapta” decît Marta, dar care Îi aduce Mîntuitorului acelasi repros necugetat, lipsit de credinta: “Doamne, daca ai fi fost aici, fratele mei n-ar fi murit”.

Mîntuitorul vazînd aceasta lipsa de credinta, lipsa de descernamînt, de nadejde, vazînd încrederea peste masura în sine a celor din jur, îndoiala lor în puterea lui dumnezeieasca: “a suspinat cu duhul si S-a tulburat întru Sine”. Ce poate avea pe suflet cineva care este contestat de catre cei mai apropiati oameni? Anume în momentul acesta Mîntuitorul se hotaraste Sa-l învie pe Lazar pentru ca acest lucru îl cereau toti. Oamenii au nevoie de dovezi practice, masurabile, vizibile, iar pentru a se convinge de aceasta sînt gata sa-l readuca pe altul la suferinta în care se afla ei numai pentru asi confirma un lucru în care nici nu au intentia sa creada. Un fel de demonstratie de forta.

Ce face Mîntuitorul în acest moment? “Si a lacrimat Iisus”. Ce propozitie uluitoare, cît de scurta si cît de profunda. Mîntuitorul plîngea pentru Lazar, pentru iudei, pentru întregul neam omenesc pentru ca sînt atît de tari la cerbice si nu pot pricepe niste lucruri atît de simple. Ba mai mult, multi Îl condamnau ca a permis ca Lazar sa moara. Stiind cugetele celor din preajma Mîntuitorul a suspinat din nou întru Sine, ne spune Evanghelia. Apoi, a mers la mormînt si le-a poruncit sa ridice piatra. Dar nici acum natura umana nu dorea Sa-l recunoasca pe Dumnezeu, iar gura Martei dezvaluie acest lucru. Sa vedem ce zice Marta: “Doamne, deja miroase, ca este a patra zi”, adica n-are nici un rost sa ne chinuim în zadar caci oricum nu putem face nimic.(!)

Mîntuitorul iarasi (a cîta oara, într-un rastimp atat de scurt) ne da o lectie de smerenie, întelepciune, noblete. El se roaga la Tatal ceresc sa-l învie pe Lazar “pentru multimea care sta împrejur …ca sa creada ca Tu M-ai trimis”(!). Dar nici în momeentul acesta n-au crezut toti care erau acolo. Evanghelia spune ca multi dintre cei care erau acolo au crezut, adica nu toti. Acest pasaj confirma faptul ca omul are în el samînta mortii care nu vrea sa recunoasca Viata, iar aceasta presupune smerenie fara de care nu acceptam Adevarul, lucru confirmat ulterior de Evanghelie. Dupa învierea lui lazar si convertirea multor iudei, sinedriul a hotarît Sa-l omoare pe Iisus Hristos, pentru ca “este mai de folos sa moara un om pentru popor, decît sa piara tot neamul”. De asemenea iudeii vroiau sa-l omoare si pe Lazar, deoarece multi iudei care îl vedeau înviat credeau în Mîntuitorul (Ioan 12, 10-11). Trebuie sa amintim ca Lazar a ajuns episcop în Creta si a murit de batrînete fiind îndepartat de prigoana asemanator Apostolului Ioan, cei doi ucenici despre care Biblia ne spune ca erau iubiti de Mîntuitorul. Chiar si în aceste doua exemple vedem dragostea lui Dumnezeu fata de oameni. Din acest motiv, nu pot sa nu cred într-un Dumnezeu care L-a înviat pe Lazar. Doar în El pot crede pentru a nu ma asemana cu cei care au vazut învierea lui Lazar, dar unii “s-au dus la farisei si le-au spus cele ce facuse Iisus” (Ioan 11, 46).

Învierea lui Lazar nu este doar o minune savîrsita de Mîntuitorul Iisus Hristos pentru ai întoarce la credinta pe iudei, ci, mai cu seama, este un tablou al sufletului omenesc, a naturii umane. Capitolul XI ne dezvaluie progresiv cît de profunda este în fiinta umana mîndria, necredinta, îndoiala, încrederea peste masura în sine etc., adica acele neajunsuri omenesti care îi întuneca cugetul si inima.

În loc de concluzie:

Minunile sînt pentru cei necredinciosi pentru a deveni credinciosi.

Pentru un om mîndru si minunile sînt un temei pentru necredinta sa.

A sti Evanghelia (chiar si pe “dinafara”) nu înseamna ca esti credincios.

Suferinta este cheia raiului, este mîntuitoare si este o bucurie pentru cel credincios.

“Cred, Doamne!, ajuta necredintei mele!” (Mc. 9, 24).

Anatolie Negruta, magistru în teologie, co-presedinte al Asociatiei „Clopotul ortodoxiei”

	Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită