POVESTEA UNUI OU ROSU ŞI ALTE TRADIŢII DE PAŞTI LA CREŞTINI

Beniamin si Sara pornisera dintr-un sat de dincolo de Iordan, care, ciudat, se numea tot Betania, ca si acesta în care tocmai intrau acum, aflat nu departe de cetatea cea mare a Ierusalimului. Un strain s-ar fi putut întreba ce cauta si unde se grabesc. Dar cei mai multi dintre trecatori aveau aceeasi graba: sa ajunga la Templu, pentru a jertfi acolo mielul de Pasti.

Pastile! Pastile!

Ce vesela pregatire si pentru cei mici: zile de-a rândul urmareau evenimentele din bucatarie, mai ales gatitul dulciurilor, dând o mâna de ajutor la spartul migdalelor, nucilor si alunelor, la amestecarea lor cu miere...! Mmmm!

Cel mai mic dintre frati însa avea si alta grija si anume sa pregateasca întrebarile pe care, dupa Legea data de Dumnezeu, trebuia sa le puna tatalui sau: «De ce facem o cina deosebita? De ce avem la masa carne de miel? De ce avem ierburi amare si pâine nedospita? De ce mâncam în picioare si în mare graba?»

Tatal urma sa-i raspunda: «Parintii nostri erau sclavi în Egipt, dar Domnul Dumnezeu Si-a amintit de promisiunea pe care i-o facuse lui Abraham, lui Isac si urmasilor lor. El l-a adus pe lume pe Moise, profetul Sau si l-a trimis la Faraon ca sa elibereze poporul din sclavie. În noaptea eliberarii lor, înainte de a porni catre Tara Fagaduita, parintii nostri au asezat masa pentru cina. Domnul le spusese: «În noaptea aceasta sa mâncati mielul cu pâine nedospita, pentru ca nu va fi timp sa o lasati sa creasca; mâncati-l împreuna cu ierburi amare, ca sa va aduceti aminte de amaraciunea sclaviei din Egipt. Mâncati în graba, cu bastonul în mâna. Sunt Pastile, adica trecerea lui Dumnezeu, Care vine sa va elibereze.

În fiecare an sa celebrati aceasta sarbatoare cu aceeasi rânduiala, pentru ca în aceasta zi Dumnezeu v-a scos din Egipt, cu mâna tare si puternica.» Dar daca vreo fetita curioasa întreba si ea: «Si pasta de nuci si migdale cu miere, ce înseamna? Dar oul fiert?», sigur ca mama sau fratii mai mari îi raspundeau: «Amestecul acesta dulce ne aduce aminte de mortarul folosit de stramosii nostri la constructiile pe care trebuiau sa le ridice pe când erau robi în Egipt. Iar oul fiert e semnul vesniciei si al vietii.» Ei, dar micul Eli nu stia de bucuria acestor întrebari si raspunsuri.

Mama Sara si tatal Beniamin se luptau cu tristetea si nu încetau sa se roage cu speranta lui Dumnezeu sa le vindece copilul, caci era mut.

Si în anul acesta, Sara se întelesese cu verisoara ei Marta, sa îi gazduiasca în timpul pelerinajului, iar câta vreme urma sa-l însoteasca pe Beniamin la Templu, pentru cumpararea si jertfirea mielului de Pasti, copilul ar fi ramas cu aceasta. Cum toti stiau ca la Marta usa e întotdeauna deschisa si multa veselie, Eli va avea sigur si alti tovarasi de joaca, pe copiii din vecini.

Când s-au apropiat de casa, cei trei calatori au auzit cântece si voci voioase. Casa era plina de lume si curtea la fel.

Înaintând încet, Sara si Beniamin, cu micul Eli pe umeri, au ajuns înauntru. Eli vedea cel mai bine: în centrul mesei se afla un barbat puternic, cu fata luminoasa si cu o privire calda, spre care se îndreptau ochii tuturor. «E Iisus, a venit pe la noi, înainte de a merge spre Ierusalim, înainte de Pasti», se grabi sa le explice Marta.

Iisus îi privea în ochi, de parca îi astepta. O data cu intrarea lor în casa, îsi facura loc si câteva mame cu copiii lor, care pâna atunci nu reusisera sa se apropie de El. Iisus Îsi deschise bratele larg si, fara sa mai astepte încuviintare, copiii alergara la El si-L cuprinsera din toate partile. Iisus râdea si-i strângea în brate, îi saruta pe crestet si-i binecuvânta pe fiecare.

Eli, adunat de emotie, se strângea lânga Mama Sara. Doar ochii lui spuneau cât de mult ar fi vrut sa fie si el acolo, cu ceilalti copii împreuna, la pieptul acestui om necunoscut, dar pe care în inima, parca totusi îl cunostea bine. Si apoi, el n-ar fi putut sa-i spuna nimic.

Mama simtea framântarea copilului si îl îndemna sa se apropie. - Vino, Eli, nu te teme! rosti Iisus. Surprins, bucuros, scaldat în caldura chemarii, Eli zbura catre El.

Acesta îl strânse tare la piept. «Chiar m-a asteptat!», gândi Eli. Iisus îi aseza mâinile pe crestet si îl binecuvânta. Fara alt cuvânt, copilul întelese. Atunci se apropie de urechea lui Iisus si-I spuse încet, dar limpede: - Multumesc!

A doua zi dimineata, devreme, dupa o noapte petrecuta în multumita si lauda adusa lui Dumnezeu în rugaciune pentru vindecarea minunata, Sara începu sa deretice casa si curtea, împreuna cu Marta.

Iisus plecase la Ierusalim din zori, sa aduca jertfa si sa sarbatoreasca Pastile. În sat se auzea doar forfota gospodinelor. Sara cânta si lucra. Înca nu se înserase si totul stralucea.

Vineri dimineata porni la piata, sa cumpere cele trebuincioase mesei de Pasti. Va fi o sarbatoare mai vesela ca oricând! Voia sa cumpere ce era mai bun si de aceea se grabi sa prinda din urma caruta unor sateni care mergeau în Cetate.

În târgul de Pasti din Ierusalim avea sa gaseasca de toate. Chiar asa se întâmpla.

La urma, cumpara niste oua mari, proaspete, pe care le aseza deasupra celorlalte cumparaturi.

Dar înainte sa o apuce din nou spre Betania, facu un ocol: îsi facuse obiceiul ca, de câte ori venea la Ierusalim, sa mearga pâna la un loc înalt, dinafara zidurilor, numit Golgotha, unde se spunea ca este îngropat Adam cel din vechime, primul om. Acolo, an de an, Sara se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul: «Doamne, Parinte al poporului nostru, nu ne lasa sa ratacim departe de Tine, robi ai pacatului. Trimite-ne pe Mântuitorul pe care l-ai promis stramosilor nostri Adam si Eva, dupa ce au pacatuit împotriva Ta si au iesit din Rai! Trimite-L curând, sa primim eliberarea din pacate si iertarea Ta!» Se mira sa vada lume multa acolo unde alte dati era pustiu.

Chiar pe vârful dealului erau trei cruci, cu trei osânditi rastigniti. Sara se înfiora, dar nu slabi pasul. Lânga cruci, niste soldati facusera cerc, sa împiedice multimea sa se apropie. Doar câteva femei plângeau sub crucea rastignitului din mijloc si o îmbratisau.

Sara trecu de soldati cu pas hotarât, caci trebuia sa ajunga si ea colo, iar soldatii nu o oprira. Lasa cosul jos si îsi ridica ochii.

Fata desfigurata de lovituri era plina de sânge, dar într-o clipa recunoscu privirea: nimeni nu o privise cu atâta iubire decât acel Iisus, care îi asteptase în casa Martei, ca sa le vindece copilul. - Doamne, Tu esti? tipa fara glas inima ei.

- Sunt Eu, Cel pe Care tu l-ai asteptat, îi rasuna în inima glasul mut al lui Iisus. Ramâi cu Mine pâna la sfârsit! Nici târziu dupa masa, când Iisus murise, prietenii lui Îl coborâsera de pe cruce, iar femeile acelea Îl învelisera repede în giulgiu pentru a fi înmormântat în aceeasi seara, Sara nu se departase.

O auzea pe mama Lui soptind mereu: «Moartea nu Te va birui! Mormântul nu Te va putea tine legat, fiul meu drag!»

Abia când pornira spre gradina în care se afla mormântul, îsi lua si ea cosul uitat sub cruce si se întoarse în oras, apoi cu pasi grei, spre Betania.

Marta si familia ei aflasera cele întâmplate. Nimeni nu vorbea, caci erau foarte tulburati.

Dar sarbatoarea Pastilor se apropia, caci se lasase seara. În timp ce aseza pe masa cele cerute de Lege pentru aceasta cina, Marta se gândea la ziua când venise Iisus, chemat la fratele ei Lazar, care era bolnav, dar îl gasise pe acesta deja mort...

Si ea mai credea si atunci ca Iisus îl va readuce la viata, caci orice va cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îi va da. Si asa a fost. O vedea pe Sara ca lacrimeaza si se hotarî sa-i povesteasca si ei cele întâmplate cu Lazar.

Cuvintele de atunci ale lui Iisus îi veneau pe buze de parca ar fi fost ieri: «Eu sunt învierea si viata. Cine crede în Mine, chiar daca va fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede în Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?» Iar eu i-am raspuns: «Da, Doamne, eu cred ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuie sa vina în lume!» Sara se oprise din lucru si o privea înmarmurita.

Sa-i fi ascultat Dumnezeu rugaciunea ei fierbinte? Mântuitorul promis venise într-adevar? Era Iisus? Se apropie de sfesnicul cu lumânarile care trebuiau aprinse înainte de a se aseza cu totii la cina si casa se lumina.

Pe masa erau pâinile nedospite acoperite cu un stergar alb, mielul, ierburile amare, pasta de migdale cu miere si oul fiert.

Lumina învalui si inima Sarei cu pace. Gazdele îl rugasera pe Beniamin sa înceapa sarbatoarea si sa istoriseasca, dupa Cuvântul Scripturii, cum Dumnezeu Îsi eliberase poporul din robie si sa aduca multumita si lauda. Toti stiau cine va pune întrebarile: «De ce aceasta cina? Si ce înseamna...?» Micutul Eli, de buna seama!

Dupa ce se facura toate dupa rânduiala si se asezara sa manânce, Eli veni lânga mama lui si o întreba:

 

- Dar oul acesta? - E semnul vietii, al vietii fara moarte, îi spuse Sara raspunsul cuvenit.

 

- Si de ce e rosu?

 

Avea sa-i spuna mai târziu despre Crucea Rastignirii, despre mâna strapunsa din care sângele curgea încet si înrosea ouale din cos.

Acum însa îi raspunse numai:

- Ti-l trimite Iisus.

	Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită