biserica.org:compendium:articole:viata crestina:2007:No X:colindatori.htm


 

Craciunul - Primiti colindatori?

      Odata cu terminarea muncilor agricole de baza, aducerea acasa din munte a animalelor si intrarea în iarna, în valea în care m-am nascut si am copilarit începeau pregatirile pentru întâmpinarea Craciunului, a marii sarbatori a Nasterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se tinea cu sfintenie, primenire a trupului si sufletului, stare de reflectie si sporire a rugaciunii. De acum momentele vesele din sezatori se împutinau, ba chiar dispareau, lor luându-le locul discutiile serioase despre munca si familie, dar si colindatul. Caci în serile lungi de iarna, o parte a obstii se aduna într-o casa primitoare în sezatoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plita se prajesc sâmburi de bostan sau fierbe o oala cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenti. Aici, în sezatoare, dupa ce se povestesc întâmplari si se discuta diferite aspecte din viata obstii, cineva spune: „Acum hai sa colindam”. Era totdeauna acolo cineva care avea voce buna, stia bine colindele si care trebuia sa înceapa, de obicei o femeie ce purta harul cântecului sau un mos din casa, care ziceau una sau doua colinde, dupa care colinda întreaga obste prezenta. Colindatul, evocarea nasterii Pruncului Prealuminat, crea o atmosfera magica cuceritoare, de însufletire si evlavie, uneori colinda capatând valente de rugaciune. Mi-aduc aminte primii fiori ai copilului ce eram pe când începusem sa deslusesc sensurile lucrurilor mai ales în cazul unor colinde care evocau nu doar nasterea, ci si patimirile lui Iisus pe când din coasta lui „sfânt sânge si ap-au curs”. Daca aceasta atmosfera sacra se petrecea într-o sezatoare a torsului, unde munca se prelungea pâna spre zori, în fiecare familie se colinda, cei mici fiind initiati în cântecul sacru de catre cei mari.
          Pregatirile în vederea colindatului din Ajunul Craciunului se faceau în functie de vârsta. Copiii mici, care mergeau cu steaua, se asociau câte 2-3, maxim 4, dupa rudenie si vecinatati sau prietenii; era apoi grupul copiilor mai mari din pragul adolescentei, care formau echipa melo-dramatica a Irozilor sau Crailor, si-apoi era ceata mare, a feciorilor înca necasatoriti. Acestia din urma învatau colindele, le repetau într-o casa anumita în care se afla o autoritate în materie de colindat si ritual, un om mai vârstnic care asigura pastrarea riguroasa, nealterata a colindei si colindatului, dar si a obiceiului. O atentie deosebita se acorda colindatului pe grupuri în cazul colindelor mai grele, când un grup trebuia sa preia si sa duca mai departe colinda si asta nu oricum, ci cu acele inflexiuni si modulatii melodice menite sa transmita fiorul momentului. Erau adevarate performante ale interpretarii specifice pe care se punea mare accent în satul nostru si, cred, pretutindeni la români în vederea îndeplinirii ritualului sacru.
          Cu o saptamâna sau doua înaintea Craciunului, baietii cei mici, ajutati de parinti, îsi împodobeau steaua cu hârtie colorata stralucitoare, cu stelute argintii pentru a evoca în rostirea ei Steaua de la Rasarit. Copiii mai mari exerseaza piesa lor si-si pregatesc coifurile de crai si sabiile pentru confruntarea cu Irod, pentru ca, în rest, costumul lor e cel traditional, cu brâu si panglici tricolore încrucisate peste piept; feciorii mari, dupa îndelungi repetitii, îsi arvunesc ceteras si-si aleg ursul, care sa joace si sa faca giumbuslucuri pentru înveselirea gospodarilor, desigur o reminiscenta a mitului, a arhaicului, dar îsi angajeaza si un rob care sa duca desagii cu colaci si alte daruri ce le primeau din casele colindate. În tot acest timp, al colindelor, în casa se desfasurau, mai ales de catre femei, tot felul de activitati, o munca asidua, ele trebuind nu doar sa primeneasca si sa împodobeasca casa, ci lucrau zi si noapte la confectionarea hainelor de sarbatori ce se puteau face în casa: camasi, pulovere, ciorapi grosi de lâna, cioareci, covoare, restul de haine groase, pieptare, sumane si cojoace, încaltarile de iarna fiind facute de mestesugari specializati sau se cumparau facute gata din târguri pe banii obtinuti din vânzarea unor animale. Barbatii aveau grija de vite, faceau aprovizionarea cu lemne, reparau salase, curatau preajma. Pregatirile de Craciun culminau desigur cu taiatul porcului si prepararea acestuia în fiecare familie si cu facerea colacilor împletiti de diferite marimi, care se dau colindatorilor în functie de vârsta.
          De obicei în preajma Craciunului în munte se instala o iarna geroasa cu multa zapada, mai rar se întâmpla sa fie mai putin frig si sa ploua. Acum barbatii în putere decojeau rude groase de rachita pe care seara le stropeau cu apa, iar dimineata le gaseau înghetate. De pe aceste rude strujeau acum cu cutitoaia lungi fâsii încârliontate ce în final constituiau un buchet ce putea sugera parul unei fiinte magice sau coada unui cal fabulos, ori suflul lui Gerila. Aceste buchete-panglici, numite colinde, se puneau în grinzile caselor sau pe la blidare, expresie a puritatii sacre, putând sugera prin fâsiile-spirala si conditia unor destine dar si a desavârsirii si plenitudinii. Astfel, în seara Ajunului totul era pregatit, iar copiii cei mici porneau cu colindatul de cum apunea soarele. Fiecare familie, pâna si cea mai modesta, trebuia colindata. Diferentierile sociale însa nu treceau neobservate. Copilul care intra sa colinde pentru prima data într-o casa ramânea toata viata cu acea prima impresie a familiei vizitate, pastrata în minte pâna la batrânete, ca si imaginea colacului primit si a gospodinei, a celorlalti membri ai familiei. Apoi, pentru copii, umblatul prin întunericul noptii, constituia o adevarata încercare, mai ales ca trebuiau sa treaca locuri cu prapastii în care puteau salaslui necuratul. Copiii dispuneau totusi de câteva modalitati de a-si învinge frica: aveau steaua cu cruce si-apoi rosteau unele cuvinte magice: Un Duru behehe! si scuturarea din clopotei, la care raspundeau grupuri de copii de pe alte versante si dealuri, aveau darul sa alunge duhurile rele si sa-i ajute sa-si depaseasca frica.
          Dar atmosfera magica a colindatului se desavârsea prin prezenta colindatorilor mari, care facusera pregatiri asidue pentru evocarea momentului Nasterii Mântuitorului. La noi, acesti colindatori soseau târziu, mult dupa miezul noptii, iar grija mea cea mai mare, copil fiind, era sa nu adorm sau, daca adormeam, sa fiu trezit sa vad si sa ascult colindatorii, care, în sfârsit, soseau. Ei îsi faceau simtita prezenta nu prin haulituri, cum faceau cu alte prilejuri tinerii, ci prin colinda de la fereastra Sara Mare : „Asta-i sara, sara mare, / Doamne Domnului nostru, / Ca-i sara nascutului, / Doamne Domnului nostru, / Ca s-a nascut un Domn tânar, / Domn tânar ca Dumnezeu...”. Se aprindea lampa în casa, toti ieseam din asternuturi, ne îmbracam sa primim colindatorii dupa cuviinta. Apoi colindatorii, dupa ce-si vor fi terminat colinda de început, care anunta nasterea „Domnului tânar”, erau primiti în casa. Ceata, frumos îmbracata, în haine groase de sarbatoare, cu caciuli de piele de miel pe cap, cu cununi de suseu, parea venita de pe alte tarâmuri de unde aducea vestea cea minunata . Feciorii colindatori se asezau pe cele 3-4 grupuri pe scaunele si lavitele din jurul mesei si colindau alte colinde: Ce te-ai, domn bun, veselitu , Ceai Doamna, Sfânta Marie si altele. Ritualul colindatului avea un vârf maxim, când, adunati în jurul mesei pe care se afla colacul si bautura, simboluri ale rodului de peste an, feciorii colindau Prorocitele . Colinda, eminamente religioasa, nu ca altele cu insertii din ritualul pagân al rodului, e un fel de credo prin care se exprima conditia crestina a casei si colectivitatii: „Acum cele prorocite / Se vad toate împlinite, / Caci astazi ni s-a nascut / Domnul Cel far de-nceput, / Astazi s-a nascut Mesia, / Precum zice Isaia, / Din Fecioara Preacurata, / De Domn bun si laudata”... În casa, devenita sanctuar, împodobita cu icoane, blide, cancee si cu stergare brodate, colinda creeaza, prin cuvinte si melodie, prin interpretarea ceremonioasa o atmosfera magica tulburatoare, evocarea transformându-l pe „atunci” în „astazi” si „acum”, membrii familiei devenind martorii unei noi nasteri virtuale. Dupa urarile din final ale colindatorilor, gazda le multumeste si-i invita sa ia loc la masa, sa cinsteasca din bucate si bautura din rodul anului, timp în care femeia gospodina ofera colindatorilor colacii, preluati de catre caraus. În vreme ce se închina si se ciocnesc paharele cu tuica fiarta, se fac alte urari de bine si an bun. Tuica ramasa în sticla se ia de colindatori pentru petrecerea de a doua zi. Totodata ceterasii îsi acordeaza instrumentele si începe curând jocul femeilor din casa, si el cu rol magic, initiatic, mai ales unde sunt fete de maritat în casa.
          Întâmplarea minunata a Nasterii Mântuitorului e evocata mai apoi, în ziua de Craciun, în slujba religioasa de la biserica. Satenii vin acum cu mic cu mare la Liturghie, mai curati si mai încrezatori în viata, convinsi ca se afla sub protectia Divinitatii invocate în colinde si imnele religioase.
          Dupa slujba urmeaza Prânzul Craciunului . În soba duduie focul, iar familia se împartaseste din bucatele special pregatite pentru aceasta zi, de obicei friptura de purcel, însotita de paharutul de jinars facut în casa si de felia de colac facut din faina alba cu oua si mirodenii. Astfel, ziua capata plenitudine, datorata iubirii si bunatatii lui Dumnezeu, a harului Fiului Sau Iisus Hristos.
          Spre seara, grupul de colindatori se aduna într-o casa ospitaliera pentru a petrece. Vine uneori aici aproape tot satul pentru a fi martor la manifestarea pâna dincolo de margini a trairii si bucuriei...

Preluare dela: http://tinyurl.com/34rmch


 

Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită