Primele trei zile din cadrul Saptamânii Sfintelor Patimi Biserica le numeste mari si sfinte, si au în interiorul derularii liturgice a Saptamânii sfinte, un scop bine definit. Ele situeaza sarbatorile în perspectiva sfârsitului, ne reamintesc sensul eshatologic al Pastelui. În mod frecvent Saptamâna sfânta este considerata ca o „frumoasa traditie”, o „datina”, o data importanta a calendarului. Este evenimentul anual asteptat si iubit, Sarbatoarea „respectata” înca din copilarie, în timpul careia încânta frumusetea slujbelor, fastul rânduielilor si în care crestinul se agita pentru a pregati masa pascala, care nu este de mai mica importanta. Apoi, odata împlinite toate acestea, ne reluam viata normala. Dar avem noi cunostinta ca „viata normala” nu mai este posibila de când lumea a respins pe Mântuitorul sau, de când „Iisus era trist si abatut...”, de când sufletul Sau a fost „trist pâna la moarte...” si fiindca El a murit pe Cruce ?

Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Rastigneste-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui si L-au tintuit pe Cruce. Daca ei L-au urât si omorât, este pentru ca El a venit sa ravaseasca si sa tulbure viata lor normala.

Era o lume perfect „normala” care prefera întunericul si moartea, luminii si vietii... Prin moartea lui Iisus, lumea „normala”, viata „normala”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele si-au descoperit natura lor adevarata si „anormala”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribila pe care raul o exercita asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Pastile lui Iisus înseamna sfârsitul Sau în „aceasta lume” si, de atunci, ea (lumea) este „la al sau sfârsit”. Acest sfârsit poate sa se întâmple peste sute de secole, însa aceasta nu strica cu nimic natura timpului în care noi traim, care este „cel din urma timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).

Pastile înseamna „trecere” pentru evrei; sarbatoarea Pastelui era comemorarea anuala a întregii lor istorii ca eliberare si a eliberarii ca trecere din robia egipteana în libertate, de la exil la pamântul fagaduit. Pastile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viata, din aceasta lume veche în lumea noua, în perioada noua a împaratiei lui Dumnezeu. El a facut posibila pentru noi aceasta trecere. Traind „în aceasta lume”, noi putem deja „sa nu fim ai acestei lumi”, asadar liberi de robia mortii si de pacat si partasi „lumii viitoare”. Însa ne trebuie pentru aceea sa realizam propria noastra trecere, sa condamnam pe vechiul Adam în noi însine, sa îmbracam pe Hristos în moartea Botezului si sa avem propria noastra viata ascunsa în Dumnezeu cu Hristos, în „lumea viitoare...”

Pastile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasa si solemna, a unui eveniment trecut. Sarbatoarea este însusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient întotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfârsitul lor, si care anunta începutul vietii noi. Rolul acestor prime trei zile ale saptamânii sfinte este, în mod sigur, acela de a ne pune în fata sensului ultim al Pastelui, de a ne pregati pentru a-l întelege în toata amplitudinea sa.
Aceasta orientare eshatologica, asadar ultima, decisiva si finala, este bine subliniata prin troparul comun a acestor trei zile:

„Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete  al  meu, cu somnul sa  nu te îngreunezi,ca sa nu te dai mortii si afara de împaratie sa te încui; ci te desteapta graind: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeul nostru pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

Miezul noptii este momentul în care ziua „cea veche” se termina pentru a lasa loc la o noua zi. Aceasta ora este de asemenea, pentru crestin simbolul timpului în care el traieste. Pe de o parte Biserica este înca în aceasta lume, împartasind slabiciunile ei si tragediile ei. Pe de alta parte, adevarata sa fiinta nu este din aceasta lume, caci ea este Mireasa lui Hristos si misiunea sa este de a anunta si a descoperi venirea lui Dumnezeu si ziua cea noua (ziua învierii). Viata sa este o trezvie permanenta si o asteptare, o priveghere orientata catre zorii acestei zile noi... Dar noi cunoastem în ce masura atasamentul nostru fata de „vechea zi”, fata de lume cu pacatele sale si cu patimile sale, ramâne înca foarte staruitor.

Cunoastem cât de profund noi apartinem înca „acestei lumi”. Am vazut lumina, cunoastem pe Hristos, am convenit a vorbi despre pacea si bucuria vietii noi în El, si, cu toate acestea, lumea ne tine înca în robie. Aceasta slabiciune, aceasta constanta tradare a lui Hristos si aceasta incapacitate de a darui întreaga noastra dragoste Unicului obiect al dragostei sunt nemaipomenit exprimate în luminânda acestor trei zile:

„Camara Ta Mântuitorul meu, o vad împodobita, si îmbracaminte nu am, ca sa intru într-însa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mântuieste”.

Aceeasi tema este mai mult dezvoltata în lecturile Evangheliei din aceste zile. În primul rând textul integral al celor patru Evanghelii(pâna la Ioan 13, 31), apoi textele citite la Ceasuri (întâi, al treilea, al saselea, al noualea), care arata Crucea ca apogeu al întregii vieti a lui Hristos si a slujirii Sale, cheia pentru a le întelege cu adevarat.

Totul în Evanghelie conduce la acest ultim „Ceas al lui Iisus” si totul poate fi vazut în lumina sa.

Sursa: Drumul Crucii, Editura Reîntregirea Alba Iulia 2005

	Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită