biserica.org:compendium:articole:viata crestina:no 4-6/2006: Predică la Vinerea Mare



Predică la Vinerea Mare

 

de Sfantul Nicolae Velimirovici

 


EVANGHELIA DESPRE DUMNEZEU PRINTRE UCIGATORI

Hristos pe Golgota! Mântuitorul pe Cruce! Cel Unul drept în chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa plânga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta întâmplare - tainica precum nesfârsitul, vârtos precum pamântul si înfricosator precum iadul? Dintre milioanele de întâmplari care au loc în fiecare zi în întreaga lume, care se pot afla întru privelistea ochilor nostri si întru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit în falcile unui împarat precum sarpele? Sau cu o mama înconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea mestesugarului în masinaria pe care el însusi a facut-o, ca sa fie facut bucati bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci, pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe când aici, oamenii cei rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vândut în Egipt? Dar acesta era un pacat împotriva fratelui lor, nu împotriva unui binefacator, pe când aici pacatul este împotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea, ajungând hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat împotriva plasmuirii lui Dumnezeu, pe când aici plasmuirea se ridica împotriva Plasmuitorului. Cu David cel minunat, împotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe când aici cel Unul fara de pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de îngrozitoare!

Samariteanul cel milostiv, care a mântuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut chiar El în mâinile furilor.

Sapte feluri de tâlhari Îl înconjura pe El. Cel dintâi este înfatisat de Satan, cel de al doilea, de batrâni si capeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea de tâlharul nepocait de pe cruce si al saptelea de tâlharul pocait. Sa zabovim o clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, în mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu atârna rastignit pe cruce, însângerat si plin de rani.

Mai întâi vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt îndoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La început, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la sfârsit, el îl ispiteste prin suferinta. Când fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a lasat cu totul, ci numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a îndepartat de la El, pâna la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie sa se arate deschis si în chip vazut; de data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii întunericului, care fusesera orbiti de marea lumina a lui Hristos si, în orbirea lor, ei s-au asezat în mâinile lui Satan, ca sa-i slujeasca lui ca arma împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Îl hulesc pe Hristos, în gura fiecaruia care scuipa fata Precuratului Hristos, în inima fiecaruia care arde de focul pizmei si al urii împotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si batrânii poporului evreu în domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint carturarii, fariseii, saducheii si preotii, împreuna cu împaratul Irod care se afla în fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului - pizma fata de Cel Unul mai puternic, mai întelept si mai bun decât ei; si teama de a nu-si pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Îl sprijina pe Hristos. “Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (Ioan 12:19) a fost strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rau a lor împotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osândire dupa lege, ei L-au prins si L-au ucis. Este scris în Evanghelie: “Atunci arhiereii si batrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si împreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida” (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza sfat cum sa-L învinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci “sa prinda pe Iisus… si sa-L ucida”, si aceasta “cu viclesug”! Când sustinatorul de lege Nicodim spune ca Domnul trebuie mai întâi sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca ceea ce a facut El, ei înlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zâmbete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost partas la varsarea de sânge a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om; batrânii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din teama; Iuda se alatura lui Satan si batrânilor poporului, din lacomie. Uciderea lui sta în vinderea Învatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai târziu, Iuda recunoaste uciderea savârsita de el, în fata acelorasi batrâni, care îl naimisera pentru vinderea de sânge nevinovat: “Am gresit vânzând sânge nevinovat.”… SI el, aruncând argintii în templu, a plecat si, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste împotriva lui, pentru ca se scrie despre el: si, cazând cu capul înainte, a crapat pe la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, într-un fel ascuns, acesta era în numele lumii pagâne, fara de Dumnezeu, la osândirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La început, el nu are nici un gând de a se face partas la osândirea lui Hristos: “Luati-L voi si judecati-L voi dupa legea voastra” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la învinuirile aduse lui Hristos.

Mai târziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o anume judecata, acesta spune iudeilor: “Eu nu gasesc în El nici o vina.” (v.38). În cele din urma, a fost înfricosat cu amenintari: “Daca Îl eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se împlineasca cererea lor (Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se face ucigator, fiindca statea întru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: “Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat îsi asuma partasia întru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce îl împinge pe Pilat sa savârseasca aceasta ucidere si ce îl aseaza pe el împreuna cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii în apararea dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla în temnita pentru o rascoala… si pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atât dupa legea evreiasca, cât si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit împotriva lui Hristos în chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gândit sa-l foloseasca pe Baraba ca mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezând înaintea iudeilor alegerea libera: Hristos ori Baraba - si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atârna, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stânga lui Hristos, asa cum Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: “Cu cei facatori de rele a fost numarat” (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci când este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati în aceeasi situatie grea: amândoi rastigniti pe câte o cruce, amândoi aflati la marginea vietii acesteia si nemaiasteptând nimic de la ea. Dar ce deosebire mare între acestia! Iata raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii în aceleasi împrejurari materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapâniri si ei vor fi cu totii în acelasi duh. Un ucigator, înainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui Dumnezeu: “Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine Însuti si pe noi.” (Luca 23:39), dar celalalt se roaga Domnului: “Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni, în Împaratia Ta” (23:42). Durerea rastignirii pe cruce îl ucide pe unul în trup si în suflet, dar, cu toate ca aceeasi împrejurare ucide trupul celuilalt, în acelasi timp, îi mântuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar este mântuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau în jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai înainte de a osândi pe acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne întrebam daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, în miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mântuire pentru sufletul sau cel pacatos.

Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita.

Daca omul se afla îmbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorâtor de Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrâni ai iudeilor.

Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care este Iuda.

Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii în apararea celui drept, si se afla în mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va îngadui uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost.

Daca omul stârneste razvratire si varsare de sânge de om, si un altul îndura suferinta în locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este ucigator precum si Baraba a fost.

Daca omul huleste împotriva lui Dumnezeu întreaga lui viata, fie prin cuvânt sau prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si în clipa mortii sale - el este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste împotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci îsi aduce aminte de pacatele sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mântuire.

Fericit este cel de-al saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mântuitor erau suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui Dumnezeu si s-a aflat cel dintâi în Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mântuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mântuitoare, chiar în clipa mortii, chipul mântuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am savârsit noi, în oricare chip ne-am îndepartat de Dumnezeu si ne-am numarat printre ucigatori. Fiecare pacat este ucidere împotriva lui Dumnezeu si cel care savârseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu cârteasca, zicând ca suferinta lui îl duce mai degraba la pieire decât la mântuire, ci fie ca întunericul suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta si rugaciune. Numai în felul acesta, suferinta îi va fi lui spre mîntuire, iar nu spre pieire.

Si acum, când i-am cercetat pe toti ucigasii care se strânsesera împrejurul Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si înaintea Domnului Însusi si sa observam cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare grija în Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, în timp ce Domnul se ruga în genunchi si era în chinuire mare:

“Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca.” (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sânge care picurau pe pamânt (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori cealalta. În Pruncul slab din pestera, Îl vedem ca om. În fuga în Egipt sau în anii lucrarii ascunse în Nazaret, Îl vedem iarasi ca om. Fiind flamând si însetat, obosit de calatoriile Sale, Îl vedem ca om. Dar când Îl vedem înviind morti, înmultind pâinea, vindecând îndracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vântul si umblând pe apa ca pe pamînt uscat - atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. În Gradina Ghetsimani Îl vedem atât ca Dumnezeu, cât si ca om.

Ca Dumnezeu - fiindca în vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugându-Se în genunchi. Ca Dumnezeu - caci cine ar fi fost vreodata în stare sau ar fi cutezat sa se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvântul “Parinte” în afara de Cel Unul Nascut Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista între El ca Fiu siTatal Sau. Ca Dumnezeu - caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvîntul sau vor zbura la el pe pamânt “douasprezece legiuni de îngeri” (Matei 26:53)? Ca om - pentru ca El, ca om, îngenuncheaza pe pamântul murdar; ca om, El transpira sub chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Însusi; ca om, El se micsoreaza din pricina suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei.

Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a trupului?

Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era în chinurile mortii. Aceasta este chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care cauta mângâiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea nevazuta, despre ceva de care depinde întreaga lume zidita, de la începuturi pâna la sfârsit. Pe de o parte se afla chinurile îngrozitoare ale Omului a carui sudoare curge precum picaturile de sânge în racoarea noptii; si pe de alta parte se afla planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Acestea doua se aflau în razboi si trebuiau sa fie asezate în pace.

Omul a spus: “Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca” (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarât ca paharul trebuie sa fie baut. Si atunci când Omul a primit hotarârea lui Dumnezeu, sufletul Sau a aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamânt, care nu poate fi tulburata prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea rastignirii.

Domnul nostru Iisus Hristos a câstigat cea mai mare izbânda asupra lui Satan în Gradina Ghetsimani si a facut aceasta întru ascultarea Sa fata de Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost învins de catre Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a învins pe Satan, dând mântuire lui Adam si urmasilor sai. În Gradina Edenului, Satan a învins omul; în Gradina Ghetsimani, Omul l-a învins pe Satan. Acesta este razboiul pe care îl relateaza Evanghelia. Era trebuincios ca omul sa fie biruitor - omul, nu Dumnezeu, asa încât toti oamenii sa poata avea înaintea lor acest pilda a razboiului si a biruintei - o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile îngrozitoare ale Omului; de aici strigatul: “treaca de la mine acest pahar!”

De aici sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sânge care picurau de pe fata Lui. Dar, daca trupul este neputincios, duhul este întru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai întâi asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost în stare sa priceapa ca el a fost cu totul biruit în Gradina Ghetsimani si a continuat sa se veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci când Domnul, prin moarte si îngropare, a coborât ca un trasnet în împaratia lui Satan, atunci Satan si-a dat seama ca izbânda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si simplu culminarea înfrângerii sale din Gradina Ghetsimani.

În acelasi chip în care Domnul Iisus a flamânzit si a însetat ca om; în acelasi chip în care El era obosit ca om, ca El mânca si dormea ca om, umbla si vorbea, plângea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu spuna: era usor pentru El sa sufere - El era Dumnezeu! - dar cum sa înving eu suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se împiedica din necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decât atât, suferinta a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decât pentru noi, care ne facem vinovati si plini de pacat. Cînd suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim pentru pacatele noastre.

Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si pentru pacatele tuturor oamenilor. Si când un singur pacat a adus moartea lui Adam; când un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain; când, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atât de mult; când pentru multe pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat în robie - va puteti închipul suferinta pe care a îndurat-o El, când apasau asupra Lui munti uriasi de pacate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate datorita carora s-a deschis pamântul si a înghitit oameni si animale; pacate datorita carora au pierit cetati si popoare întregi; pacate datorita carora a venit Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus razboaie între popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora s-a întunecat soarele, s-a învolburat marea si râurile au secat. Ce rost are sa le numaram pe toate?

Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum otrava celui mai veninos sarpe - pentru ca plata pacatului este moartea (Romani 6:23) - fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca sudoarea Îi curge de pe frunte ca picaturi de sânge?

Este de nepriceput cererea Lui: “treaca de la Mine acest pahar”? Iata, “cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit când noi eram înca pacatosi” (Romani 5:7-8).

Închipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gândeste-te ce greu ar fi. Si mai închipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas - si acel ucigas este tocmai unul care a savârsit ucidere împotriva ta. Gândeste-te ca esti osândit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gândul acesta va curge sudoare pe tot trupul tau! Si numai atunci îti sta în putinta sa pricepi sudoarea de sânge a lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de înfricosare, uimire si dus pâna la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu!

“Iata Omul!” a strigat Pilat multimii de iudei, aducându-le pe Hristos purtând pe cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a stârni simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta. Sa strigam cu uimire: “Iata Omul!” Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci cînd l-a facut pe Adam.

Iata Omul - blând, smerit si ascultator fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a fost Adam în Rai înainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat în mijlocul vijeliei de ura si de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata în Gradina Ghetsimani. În clipa când El a strigat, pentru a treia si ultima oara, “Faca-se voia Ta”, pacea s-a salasluit în sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El în cinste, ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze.

El Si-a dat trupul în Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai târziu, Si-a dat sufletul în mâinile Tatalui Sau. El Si-a supus în întregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu întelepciunea întreaga, a cazut în genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atât de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, împreuna cu trupul Sau, urmau sa fie rastignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci când vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici unui om la aceasta vreme cumplita? Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pâna în clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa faca pentru ei, în durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele.

“Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinta buna, ci o lucrare buna - cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de durere, Domnul era preocupat de mântuirea oamenilor. El le iarta oamenilor nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au strapuns cu sulita.

La vremea rastignirii Sale, El a împlinit marile porunci pe care le daduse oamenilor: poruncile despre neîncetata rugaciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazând în mâinile ucigatorilor - s-a rugat pentru mântuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazând în mâinile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gândit la binele lor personal, îsi faceau griji pentru ei si îsi aduceau îndreptatiri.

Oamenii cei preadrepti, înainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a înalta rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului, razbunare împotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Îsi iarta vrajmasii si Îsi face griji pentru ei; El îi iarta si Se roaga pentru ei. Ce lucruri marunte le tinem în noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre razbunare mânioasa! Si noi facem aceasta, noi, care în fiecare zi ne atragem mânia lui Dumnezeu, încalcând poruncile Sale sfinte cu gânduri necurate, doriri necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si iubeste aproapele.

Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni - oameni vii, adevarati. În desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, în desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au osândit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne îmbogatim de uimire si minunare, vazând dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne rusinam de minunarea noastra - sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.

“Cu cât mai mare este dragostea, cu atât mai mare este suferinta”, spune Sfântul Teodor Studitul. Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cât de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osârdie mare sa masuram cât de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atât de mari si atât de cumplite, ca le-a simtit chiar si pamântul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si s-a întunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfâsiat în doua de sus pâna jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; tâlharul de pe cruce s-a pocait. Fie atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decât pamântul, mai învârtosate decât pietrele, mai lipsit de simtire decât mormintele si mai moarte decât mortii.

Ci sa ne pocaim ca tâlharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin Preacuratul Sau sânge, sa fim îmbratisati de mâinile Sale sfinte, întinse, si sa ne învrednicim de Împaratia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de seama fata de acestea, vor ramâne în aceasta viata în ceata ucigatorilor lui Antihrist si, în lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu tâlharul nepocait, departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamînt, El nu Se va mai afla niciodata împreuna cu ei în ceruri.

Atunci, sa ne plecam întru marire înaintea suferintelor Domnului, înaintea Celui rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel sfânt. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sursa

Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită